Am crezut întotdeauna că apariția intenției de a explica o fotografie este un semn de amatorism, o dovadă a haosului și a nesiguranței. Pentru că am fost întotdeauna de părere că o imagine care nu vorbește de la sine nu este suficient de bună. Iar eu am curajul să cred că de cele mai multe ori reușesc să ofer o idee, să exprim într-un mod mai mult sau mai puțin sărăcăcios un mesaj.

Într-o zi m-am înscris la un concurs cu o fotografie care mi se părea potrivită pentru a primi umbra unor ochi de specialist. Înainte de a mă înscrie mi s-a impus o condiție. Să o descriu. A fost un moment care m-a muncit clipe bune pentru că tot ceea ce credeam despre descrierea unei fotografii părea să se prăfuiască în strălucirea autorității unui concurs care îmi arăta că de fapt nu e nimic rău în a vorbi despre ce ai vrut să spui. Am început să scriu și am realizat că mă necăjea și mai tare faptul că aveam un număr limitat de caractere alocate explicației mele. Deja înscrierea unei fotografii mi se părea că se transformă într-un concurs pentru cel mai bun CV, unde ești obligat să completezi toate rubricile alea inutile în care trebuie utilizate puținele cuvinte-uniformă scăpate pe sub ușa biroului de HR. Am vrut să renunț. M-am întors la ce aveam de făcut și parcă tot nu eram împăcat cu ideea de a renunța la a trimite fotografia într-un hău fără fund de imagini și speranțe.

Am completat rândurile cu tot felul de cuvinte pe care nu mi le amintesc. Dar s-a întâmplat ceva bun în toată povestea asta. M-a pocnit dorința de a scrie povestea din spatele fotografiei. A oricărei fotografii făcute unei secvențe care mi-a vorbit despre starea mea din momentul ăla, despre o asociere cu prezentul, despre ceva ce poate nu știam să exprim altfel decât printr-o fotografie.

Un moment din Cărturești cât o fotografie

Fotografia de mai sus este un instantaneu surprins în librăria Cărturești de pe Lipscani 55. Un loc “instagramabil”, după cum ar spune influencerii care s-au tot perindat pe la balcon în căutarea de cadre în care să își etaleze zâmbetele perfecte în timp ce țin o carte în mână. Știam că la etaj era mai tot timpul înghesuială la fotografii și se găsea greu liniștea de a frunzări vreo carte.

Dar acum totul se schimbase. Ceea ce știam a fi unul dintre locurile cu energie radiantă, un loc de pierdut timpul într-o atmosferă destinsă, se transformase peste noapte într-o gară în care se pierdeau toate trenurile. Nu se mai auzeau tocuri, nu mai erau ghiozdane aruncate, nu mai erau culori. Se vedeau în schimb multe măști și picioare care se mișcau într-un ritm ce nu dădea voie busturilor să se răsucească, privirilor să se întoarcă după vreun titlu al unei cărți. Nici nu știam ce căutau de fapt oamenii ăia acolo. Veniseră parcă pentru a bifa rutina unui trecut apropiat. Păreau că au venit pentru că așa veneau ei, în fiecare marți, la librărie. Numai că acum nu mai păreau interesați de cărți, erau mai mult atenți la cei din jurul lor, țineau strâns telefoanele în mâini și parcă așteptau de acolo noi ordine care ar fi putut să le dea peste cap ziua sau lumea.

Parcă și liftul ăla care te urca cu blândețe și îți lăsa timp de câteva respirații complete între etaje pentru a te bucura de priveliște, acum tindea fără speranță spre viteza unui carusel.

A durat o tură de privire până când am intrat în concretul pe care locul ăla îl refuzase până în urmă cu doar câteva zile. Am urmărit, atent, cu privirea oamenii din jur. Și mi-a atras atenția ea, femeia din fotografie pe care am surprins-o într-o clipă în care s-a oprit brusc din dinamica unei curse nebunești făcute printre rafturi. Acum stătea lângă casa liftului, cu ochii ațintiți în telefon și respira sacadat. Nu puteam să văd zâmbet sau tristețe. O veste, un mail de la corporație…cine știe. Cert e că parcă a oprit și timpul odată cu pasul și așteptam reacția care să spargă ritmul unei zile tembele. Părea că ceva din interior nu o lăsa să respire, ochelarii i se aburiseră din cauza măștii. Totul a durat un moment. Cel în care am fotografiat-o prin carcasa cutiei de fier ale cărei vibrații anunțau că urmează coborârea.

Fotografia asta a surprins expresia unei zile, a unei lumi care nu își găsea ritmul și care se ambiționa să își urmeze un curs. Era despre lipsa capacității minții de a fixa câmpul de profunzime necesar pentru a proiecta o idee despre viitor.

Eram cu toții în stare de alertă prelungit. Cu 21 de zile.

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here